Prima clasă de voluntari liceeni ai Fundației Autonom

Ceasurile arătau ora 14:30. Agitația creștea, mâinile ne erau umede, semn clar al emoțiilor care ne dădeau târcoale. Avea să iasă totul bine, vom reuși să transmitem ceea ce dorim? Ne-am ales batălia potrivită? Eșecul cum îl putem gestiona într-un astfel de caz? Întrebările veneau unele după altele, fără a ne da și răgazul de a formula vreun răspuns. Era Fundația pregătită pentru un astfel de proiect? Erau oamenii gata să se implice și să își asume și rezultatul, oricare ar fi fost acesta?

De cealaltă parte, începeau să sosească grupuri de câte 2-3 adolescenți care pășeau emoționați și temători în sala de ședințe a Fundației Autonom din Piatra Neamț. Nu știau ce aveau să găsească acolo, cu cine se vor întâlni și care sunt așteptările de la ei. Afișele lipite prin licee le-au trezit curiozitatea, erau dornici să dea o mână de ajutor, dar treaba cu educația îi nedumerea. S-au așezat cuminți în scaunele sălii de ședințe și s-au pus pe așteptat.

La ora 15, într-o frumoasă zi de toamnă a zilei de 10 noiembrie din anul 2016, în prezența a 30 de adolescenți, avea să înceapă frumoasa călătorie a primei clase de voluntari liceeni ai Fundației Autonom.

Ușor-ușor, emoțiile încep să se risipească, ne împrietenim și se deschide comunicarea. Este și momentul când încep să ni se descleșteze maxilarele, zâmbetele apar natural. Totul avea să fie perfect. De unde, la început, speram să reușim a păstra din ei măcar 10, spre final revizuisem serios cifrele. 15, da, acesta era numărul perfect pentru o clasă. Și eram încrezători că aveam să păstrăm acest număr. Citisem asta pe fețele lor, fară să-i numărăm. Timid, am stabilit să ne vedem și săptămâna următoare și… ne-am pus pe așteptat. Activ: am încercat să identificăm, după un prim contact, cu ce i-am putea ajuta noi, astfel încât să și urmăm scopul propus, educația. După care am discutat despre poziția pe care dorim să o avem în viața lor: nu doream să le fim nici asemenea profesorilor de la școală, dar nici asemenea părinților lor. Gata, am stabilit: vrem să le fim mentori. Și prieteni, și colegi, și…, și…

După multă sfătuială și câteva întâlniri cu cei rămași, am concluzionat: acești adolescenți timizi trebuie ajutați să se exprime, să își câștige încrederea în ei, să învețe să râdă și să se relaxeze în prezența adulților. Cu aceste idei în cap, am purces: le-am împărtășit din experiențele noastre din adolescență și din studenție, apoi din viața de adulți, fară a le preda rețete sau căi de urmat. Ceea ce am trăit le-am povestit tocmai pentru a vedea că poți supraviețui dacă greșești. Condiția este să o faci de fiecare dată altfel, să înveți din experiențe și să mergi mai departe. După câteva astfel de întâlniri, cei 16 au continuat să vină săptămânal. Și, după fiecare întâlnire, ne dădeam seama că relația dintre noi devenea din ce în ce mai strânsă, mai profundă, iar așteptările lor creșteau de la o întâlnire la alta. Pentru că aveau de gând să profite de tot ceea ce aveam să le oferim pentru a-i ajuta să crească. Iar noi nu puteam continua la nesfârșit așa, trebuia să trecem la următorul nivel. Și așa avea să ia naștere prima provocare pentru ei:
– Experiența voastă este importantă pentru cei care pot învăța de la voi. Puteți să o faceți?
– Sigur. Cu ce începem?

Simțeam în aerul respirat cum se pusese în mișcare adrenalina. Trebuia doar să menținem starea. Și am demarat Atelierul de Crăciun. Copii de școală primară aveau să participe, sub îndrumarea directă a liceenilor, la activități de creație: ornamente de Crăciun făcute de ei înșiși, pictură, poezie și alte activități menite să le stimuleze îndemânarea și creativitatea.

Iar noi nu am rezistat impulsului de a ne alătura bucuriei, jocului și inocenței. Proiectul a fost un succes și încă ne amintim cu drag de el.

A urmat proiectul de improvizație, încredere și exprimare liberă. Aici era nevoie de un profesionist și l-am găsit în persoana Mariei, un actor experimentat al urbei. Și așa au început trei luni de învățare prin joc și distracție. Ne-a ajutat și pe noi, cei mari, experimentați și siguri pe noi. Am învățat, odată cu ei, lecții importante: cum să te exprimi fără teama de ridicol, cum să-ți exploatezi talentul sau cum să te bucuri în fiecare zi de ceea ce apare nou în viața ta. Finalul proiectului ne-a găsit pe toți schimbați: conversațiile se desfășurau firesc, relațiile de acasă ale adolescenților cunoscuseră îmbunătățiri simțitoare (unul dintre exercițiile preferate ale Mariei era acela de a forma echipe de părinți și copii și de a le da spre dezbatere probleme specifice vârstei. Iar adolescentul trebuia să fie acum părinte și să gestioneze situații pe care, în mod normal, doar le-ar produce. Și a fost greu. Și lămuritor). Brusc, s-a mai întâmplat ceva: au început să apară poveștile de la școală, cele din timpul orelor. Și asta doar pentru că au început să asculte; la început, pentru a vâna greșeli, iar mai apoi, pentru a face analiză pe informații și pentru a le dezbate între ei.

Cu toate acestea, nu ne-am uitat scopul: de a pune umărul la îmbunătățirea condițiilor de învățare, de a sprijini educația în toate formele ei și de a fi prezenți acolo unde credem că situția o cere. Și, împreună, am mai demarat un proiect: amenajarea curții unei grădinițe dintr-un cartier mărginaș al orașului. Ne-am consultat, am decis cum trebuie făcut și am trecut la treabă. Vacanța se apropia și ne doream să finalizăm până atunci. Și am reușit. Întregul proiect s-a bazat foarte mult pe activitatea de voluntariat: am obținut, la rândul nostru, o sponsorizare de la producătorul local de lacuri și vopsele, constând în cantitățile necesare pentru amenajare, noi achiziționând doar vopseaua pentru gardul instituției. Și ne-am lăsat imaginația să zburde, iar la final am ornat totul cu un frumos Minion.

Așa am încheiat primul an al primei clase de voluntariat a Fundației Autonom. Toamna ne-a găsit nerăbdători și încrezători. Mulți dintre voluntarii noștri sunt în clasa a XII-a și se pregătesc intens pentru examenul maturității. Dar nu ne oprim aici: suntem în plin proces de recrutare a noilor voluntari, pentru cea de-a doua clasă. Iar îndrumătorii principali ai celei de-a doua grupe vor fi tocmai primii noștri învățăcei.

Nu există final în această poveste. Ea continuă cu o nouă etapă, apoi alta, de fiecare dată alta, dar cu același scop. Doar pentru că “educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea” (Nelson Mandela).

Va urma
Adriana Dabija, un voluntar entuziast 😊