O întâmplare din viața unor oameni normali care au pășit, pentru câteva ceasuri, în curtea unor oameni speciali

Fundația Autonom îi încurajează pe colegii de la toate agențiile din țară (47 la număr) să se implice în acțiuni de voluntariat și să lase o amprentă semnificativă în urma lor, în speranța că vor contribui, cu o părticica din ei, la educația copiilor de mâine.Astăzi vă împărtășim, în premieră, trăirile colegilor noștri, care au participat la montarea unei alei senzoriale pentru copiii de la Fundația Help Autism, iar relatarea experienței a fost împărtășită de Sorin Goga de la Departamentul IT.

„Astăzi, acum, în prime-time, vreau să vă povestesc succint o întâmplare din viața unor oameni normali care au pășit, pentru câteva ceasuri, în curtea unor oameni speciali.

Ne-am strâns o mână de copii mari, autonomi „premium” de la Floreasca. Nu e lipsă de modestie, ci am completat echipa cu două fete Premium (Premium Leasing), pentru că întotdeauna mâna de femeie se cunoaște, dar și pentru că trebuia să arătăm frumos în poza de final, iar ele au contribuit și la ridicarea acestui indicator.

De foarte mult timp ne-am pus în plan o operațiune aparte a forțelor speciale Autonom, iar zilele trecute am declanșat-o. Nu s-a întâmplat din zorii zilei, ci am descins pașnic după briefing-ul și cafeaua de dimineață.

Nu vă mai țin în suspans. Ne-am dus peste oamenii speciali care, cu pricepere, consecvență, cu empatie, își dedică timpul lărgirii universului acelor copii care trec pragul centrelor de terapie ale Asociației Help Autism.

Scopul operațiunii: amenajarea unei alei senzoriale pentru ca toți copiii care vizitează „Casa Soarelui” să aibă experiențe senzoriale pe propria piele, care pentru cei mai mulți dintre noi sunt atât de banale, încât nu le dăm importanță, însă pentru ei sunt parte din procesul de adaptare.

Ne-am pus pe treabă și am săpat. Nu groapa altuia, ci fundația pentru afundarea frame-ului.

Am măsurat, am săpat, am scos pietre, am transpirat, am măsurat iar, ca la carte, am măsurat de două ori și am tăiat odată (pentru că am constatat că, dacă măsurăm doar odată, se taie strâmb ), am fixat în șuruburi, am vărsat și un strop de sânge, nu din nepricepere, ci pentru că orice lucrare de anvergură cere un sacrificiu.

Într-un final, am fixat cadrul în sol, l-am umplut cu roci, nisip, gazon artificial, cauciuc, plastic, iar, când tot ce mai lipsea era ca aleea să fie călcată în picioare pentru prima dată, au apărut, ca într-o sincronizare perfectă, două mămici cu doi pitici.

Nu a trebuit să insistăm mult, ba chiar cel mai curajos ne-a cerut permisiunea, politicos, de a încerca „traseul”.